fotografie ©http://study-without-borders.com

Am citit cu interes metodologia propusă relativ recent de Ministerul Educaţiei Naţionale pentru clasificarea universităților românești. Am descoperit mai multe idei dezbătute îndelung în mediul academic: necesitatea unei clasificări care să separe universitățile în funcție de activitatea desfășurată, o bună definire a criteriilor prin care să se facă această clasificare și racordarea la clasamentele internaționale apreciate în momentul de față. Clasificarea propusă are o serie de avantaje în acest sens. Este foarte complexă, dar tocmai din această complexitate pot reieși, ulterior, date relevante de comparare a activităților din universități, pe ramuri diferite, pornind de la fiecare dintre zecile de indicatori sugerați pentru includere în clasificare. De asemenea, propune o apreciere a universităților tocmai în funcție de domeniul de activitate, pentru că e mult mai simplu să compari, să spunem, universitățile tehnice între ele, decât să compari o asemenea universitate cu una de Medicină.

Însă, aș vrea să ating, pe scurt, trei elemente fundamentale care fie lipsesc din această metodologie, fie nu sunt suficient clarificate. Profit și de interesul pe care l-a arătat noul ministru al Educației, domnul profesor universitar Valentin Popa, acesta declarând la audierea din Parlament că o clasificare a universităților va fi prioritară în mandatul său.

Primul element este acela al colectării datelor de la universități. Dacă ne aducem aminte, chiar și pentru clasificarea realizată la nivelul anului 2011, de ministrul Daniel Funeriu, volumul de date necesar pentru a o putea întocmi a fost extrem de mare și au rămas multe semne de întrebare tocmai din cauza faptului că s-a utilizat metoda autoraportării. Universitățile au încărcat datele solicitate pe o platformă și, folosindu-le, ministerul a realizat clasificarea. Dar datele respective nu au mai fost verificate de minister, printr-un audit extern al unei agenții, naționale sau europene, de acreditare. Sigur, a existat vizita European University Association, dar scopul nu a fost de a verifica veridicitatea și corectitudinea datelor oferite de universități. Prin urmare, orice nouă clasificare propusă trebuie să aibă în vedere un sistem de auditare a datelor, dacă se va decide folosirea autoraportării.

A doua remarcă provine de la două paragrafe din metodologie, pe care-mi permit să le citesc acum, pe scurt: „Tipul de diversitate (…) nu urmărește să le ierarhizeze (n.a. universitățile) într-o ordine verticală, ca în cazul ierarhiilor, ci să le diferențieze pe orizontală în funcție de caracteristicile cheie”; „…nu obiectivele privind evaluarea calității și performanței sunt cele urmărite. În cele din urmă, prezentarea rezultatelor clasificării nu poate îmbrăca forma unui clasament al universităților, ci, raportat la caracterul său multidimensional, aceasta va avea mai degrabă un format de tip rețea”.

Întrebarea este: dacă facem o evaluare a universităților și nu facem niciun clasament și nicio ierarhizare, măcar pe anumite dimensiuni propuse de metodologie, care mai este scopul unui astfel de demers? Facem o clasificare doar pentru a aprecia cât de divers este mediul academic din România? Nu sunt prea multe resurse implicate într-un proces atât de complex, cu o finalitate atât de restrânsă?

În opinia mea, rezultatele oricărui fel de clasificare trebuie să conducă (și aici intervine a treia remarcă) spre o ierarhizare. De ce? Pentru că pe baza acestui clasament trebuie realizată o finanțare diferențiată a universităților, în funcție de performanță, de reușitele în cercetare, de legătura cu piața muncii, de calitatea actului didactic și nu într-o atât de mare proporție după numărul de studenţi. Mai ales că există soluții, care presupun, de exemplu, o finanțare pe granturi de studii, multianuale (variantă invocată şi de domnul ministru Valentin Popa la recenta audiere), care să cuprindă întreg ciclul de învățământ al studentului și care să nu mai forțeze universitățile să facă rabat la calitate în promovarea tinerilor pentru a-și păstra nivelul de finanțare.

O clasificare de orice fel a universităților trebuie să țină cont de aceste lucruri și trebuie să implice și o ierarhizare, astfel încât să stimuleze performanța, inclusiv în acele instituții care, poate, acum nu au rezultate notabile, dar ar putea avea, dacă știu că trebuie să muncească mai mult şi mai bine pentru banii pe care îi primesc de la minister, și nu doar să aibă în vedere campaniile de atragere a studenților. Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior (CNFIS) are deja mecanisme implementate pentru o finanțare diferențiată pe anumite criterii de excelență. Indicatorii dintr-o astfel de clasificare pot fi legați direct de criteriile CNFIS-ului, pentru a se găsi mecanismele corecte şi necesare, pentru o finanțare a universităților performante din România. Astfel, se poate ajunge la o clasificare care să aibă într-adevăr influenţe benefice asupra învățământului superior.

Share this article with:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>