Anul 2019 ne găsește cu multe proiecții favorabile pentru domeniul învăţământului, dar și cu o serie de probleme de rezolvat. Una dintre acestea trenează de cel puțin un deceniu, accentuându-se tot mai mult în ultimii ani. Este vorba despre fenomenul supraaglomerării școlilor, cu precădere a celor mari, din mediul urban, fapt ce duce la consecințe cu efecte directe în planul randamentului elevilor, al rezultatelor școlare și al capacității de a acoperi necesarul de personal didactic calificat.

Astfel, datorită supraaglomerării, multe școli au fost nevoite să recurgă la învățarea în câte trei schimburi, în vreme ce numărul de elevi dintr-o clasă ajunge să depășească frecvent maximumul de 25, cât prevede legea. Este, de exemplu, cazul județelor Vaslui şi Iaşi, unde există școli cu clase de 35-36 de elevi, dar și școli în care se învață doar dimineața și nu sunt folosite toate sălile de clasă. În „Strategia privind modernizarea infrastructurii educaţionale 2017 – 2023″, pusă în dezbatere publică de Ministerul Educaţiei Naţionale în noiembrie 2017, se arăta că doar 30% dintre unităţile de învăţământ au capacitate adecvată.

Printre cauzele supraaglomerării specialiștii enumeră introducerea clasei pregătitoare la ciclul primar (din 2012), lipsa de spaţiu din școli, dar şi ușurința cu care părinții pot obține viză de flotant în zone cu şcoli bune, astfel încât să-și poată înscrie copiii acolo.

Cum putem contracara acest fenomen? În primul rând este necesară o mai mare rigoare în respectarea legii. În Legea Educaţiei Naţionale, Legea Nr. 1 din 2011, este precizat (la Art. 63) că, în învăţământul primar, clasa cuprinde în medie 20 de elevi şi nu mai mult de 25, iar în învăţământul gimnazial, liceal şi profesional (inclusiv cel dual), precum şi în învăţământul postliceal, clasa cuprinde în medie 25 de elevi şi nu mai mult de 30. Problema este că legea a fost completată cu un alineat care deschide calea pentru depăşirea prevederii menţionate, anume: „În situaţii excepţionale, formaţiunile de preşcolari sau de elevi pot funcţiona sub efectivul minim sau peste efectivul maxim, cu aprobarea consiliului de administraţie al inspectoratului şcolar, pe baza unei justificări din partea consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ care solicită exceptarea”.

Făcând o comparaţie cu situaţia din învăţământul superior, s-ar putea avea în vedere prevederi similare, astfel încât inspectoratele şcolare să nu accepte excepţiile decât în cazuri cu totul justificate şi atunci când există spaţii de învăţare adecvate. Astfel, în cazul învăţământului superior, există norme ale Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, pe baza cărora se fixează pentru fiecare specializare numărul maxim de studenţi ce poate fi şcolarizat, în funcţie de resursele disponibile (se iau în considerare spaţiile de învăţământ existente, numărul de cadre didactice), iar odată fixat acest număr maxim, nu poate fi depăşit sub niciun motiv. Chiar dacă lucrurile nu sunt întru totul similare, s-ar putea fixa şi pentru învăţământul preuniversitar nişte criterii clare, astfel încât creşterea numărului de elevi dintr-o clasă peste maximumul admis de lege să nu mai fie atât de uşor aprobată.

De asemenea, aşa cum am menţionat, ar trebui ţinut seama de felul în care părinţii obţin viza de flotant în alte zone ale orașului față de cea în care domiciliază, tocmai pentru a-și putea înscrie copiii la școlile dorite; criteriul apropierii domiciliului copilului de şcoală trebuie avut în vedere, dar într-o formă onestă, în care să fie luate în considerare cazurile de necesitate reală.

Am lăsat la final un aspect esenţial pentru acest fenomen: neomogenitatea corpului profesoral. Dacă nu ar exista diferenţe între competenţele cadrelor didactice de la o şcoală la alta, atunci nici părinţii nu ar mai fi focalizaţi pentru înscrierea copiilor la anumite şcoli. Programele de actualizare a cunoştinţelor, cele de formare profesională continuă (de salutat recentul Memorandum semnat între Guvernul României şi Federaţiile Sindicale reprezentative din Învăţământ care prevede asemenea măsuri), perioadele de tutoriat, în care cadrele didactice aflate la începutul carierei lucrează alături de cei cu experienţă în învăţământ sunt câteva din acţiunile care pot fi materializate pentru a omogeniza corpul profesoral.

În concluzie, am dorit să atrag încă o dată atenţia asupra fenomenului supraaglomerării unor şcoli, cu atât mai mult cu cât se preconizează elaborarea unei Legi a Învăţământului Preuniversitar, iar cadrul legal poate fi un element esenţial în reducerea fenomenului menţionat. Pe lângă partea legislativă, investițiile în școli noi, asigurarea unui număr suficient de cadre didactice, ar putea să ducă la o repartiție echitabilă a numărului de elevi în școli, cu efecte asupra îmbunătățirii performanțelor școlare, lucru pe care cu toții – legiuitori, profesori, părinți – ni-l dorim de la sistemul de educație.

Share this article with:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *