Universitățile din toată țara – adică 101 universităţi, dintre care 54 de stat şi 47 private, în care studiază circa 450.000 de studenţi – și-au deschis porțile pentru anul 2019-2020. Cu fiecare nouă generație de studenți, provocările sunt tot mai mari; universităţile noastre trebuie să ţină seama de cerinţele economiei româneşti, dar şi de ceea ce înseamnă o educaţie care este angrenată în procesul de globalizare. În mod obiectiv, putem remarca atât aspecte pozitive, cât şi deficienţe. La plusuri, putem observa că studenții au astăzi burse majorate, pot cumula bursa socială cu o bursă de performanță academică sau științifică, beneficiază de gratuitate la transportul feroviar și, în funcție de centrul universitar, de tarife preferențiale, unele chiar foarte mici, la transportul în comun. Totodată, anul acesta universitar ar trebui să vedem turnate fundațiile celor 30 de cămine noi, cu finanțare de la bugetul de stat, prin Compania Națională de Investiții. De asemenea, în ultimii ani s-a implementat cu ajutorul Băncii Mondiale un proiect focalizat pe o temă cu adevărat importantă. Este vorba despre proiectul ROSE (Romania Secondary Education Project), având ca obiectiv sporirea şanselor studenţilor din România să finalizeze cu succes ciclul terţiar de învăţământ. Astfel, s-au finanțat laboratoare, centre de învățare și școli de vară, cu menirea de a reduce abandonul universitar, iar elevii să fie din ce în ce mai atrași de studiile superioare.

Chiar dacă sunt situaţii în care se pot aduce critici în privinţa calităţii învăţământului, trebuie să observăm şi cazurile în care putem vorbi de profesori şi studenţi care activează la cel mai înalt nivel. Dau un singur exemplu, din Iaşi, centrul universitar în care îmi desfăşor activitatea. O echipă de trei studenţi (doi de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” şi unul de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”) a participat recent (între 22 şi 24 septembrie) la etapa finală a Olimpiadei Internaţionale de Matematică, în Israel, şi s-a întors cu medalii de aur. Este meritul lor, dar şi al profesorilor universitari din Iaşi, cei care i-au pregătit.

Pe lângă aceste aspecte pozitive, nu pot să nu reiau două probleme pe care le-am mai comentat şi pe care le consider în continuare importante pentru creșterea autonomiei universitare și a calităţii şi eficienţei actului didactic: felul în care sunt finanțate universitățile și modul în care sunt împărțite locurile bugetate pe domeniile de studii.

Consider că este necesară reconfigurarea sistemului de finanțare a universităților. A sosit momentul să identificăm mecanisme pentru o finanțare care să țină seama mai clar de calitatea actului educaţional şi de cercetare, pentru a îndrepta neajunsurile, dezechilibrele create de clasica finanțare per student. Acest tip de finanțare a determinat comportamente șablonarde în rândul cadrelor didactice, care sunt tentate să scadă pragul de exigență de teama ca universitățile să nu piardă locuri finanțate, iar mai departe normele universitare să nu scadă și posturile să fie în pericol de desființare. De asemenea, conducerea unei instituții de învățământ superior se va gândi de două ori înainte de a decide să introducă, la admitere,  o probă de departajare de tip examen.

Un cerc vicios așadar, ce întreține un sistem de finanțare care se dovedește nerentabil, devreme ce numărul de locuri finanțate nu generează o creștere calitativă, ci doar una cantitativă. Sigur, este greu de găsit un criteriu de finanțare perfect, dar am convingerea că alternative există și că trebuie probate. Doar schiţez nişte mecanisme care pot să ne conducă la o finanţare generatoare de calitate.

O finanțare pe cicluri de studiu induce automat un plus pentru autonomia universitară – fiindcă, practic, înseamnă că o universitate va primi finanțare pe numărul total de studenți care se înmatriculează în anul I, finanţare pe care o va păstra până când termină aceștia ciclul respectiv (licenţă sau masterat), indiferent de câți finalizează studiile. O finanţare multianuală a universităţilor le-ar permite acestora să-şi facă planuri mai clare de dezvoltare. O finanțare în funcție de numărul de norme, cu nişte criterii clare privind modul de întocmire a acestora, care să ţină seama şi de specificul diferitelor programe de studii, poate fi, de asemenea, avută în vedere.

Vorbind despre finanţare, nu putem să nu amintim de acel deziderat al alocării pentru învăţământ a 6% din PIB, argumentele privind importanţa educaţiei fiind foarte clare şi spuse de multe ori. Oricum, ceea ce vreau eu să subliniez este că, indiferent de suma pe care o alocăm învăţământului superior, aceasta trebuie şi poate fi cheltuită mai eficient decât se întâmplă în prezent.

Susțin aceste idei încă din 2016, împreună cu un alt element care nu mai trebuie eludat: o clasificare a universităților care să includă și ierarhizarea lor într-o anumită formă. Aceasta trebuie făcută pentru a putea departaja universitățile de top, performante, din țară, în vederea finanțării lor suplimentare. Nu am avut în România o clasificare care să fie relevantă, corelată cu o finanţare care să susţină calitatea. Cea realizată în 2012 a ajutat practic Guvernul de atunci să reducă finanțarea pentru universitățile care nu erau în prima categorie, în loc să crească finanțarea primelor, pe bază de performanță.

O altă problemă importantă pe care trebui să o rezolvăm într-un viitor cât mai apropiat este aceea a felului în care sunt oferite locurile bugetate la nivel național către universități, în funcție de domeniile prioritare, cele cerute în mod real de piaţa muncii. Mă uit cu surprindere cum, deși în toate cercurile instituțiilor ce determină finanțarea învățământului superior din București se discută de importanța determinării unor criterii de finanţare legate de cerinţele din economie, învățământul tehnic este încă insuficient susţinut. Deficitul de ingineri din România este de ordinul zecilor, dacă nu chiar al sutelor de mii. Există solicitări constante din partea mediului privat de tineri care să fie bine pregătiți în domeniul tehnic. Totuși, spre exemplu, anul acesta, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, alma mater de care aparțin, a primit mai puține locuri decât în 2018, deși a înregistrat cea mai performantă admitere din ultimii 12 ani. Anul acesta sunt circa 600 de studenți care au rămas pe locuri cu taxă, fapt ce aduce riscuri privind abandonul şcolar, iar alţii nu s-au regăsit pe lista celor admişi. În acelaşi timp, vedem domenii generaliste care primesc aceleași cifre de școlarizare an de an (se foloseşte un aşa zis criteriu istoric!). Şi nu vorbim de puține locuri, iar acestea uneori sunt ocupate cu greu, sau sunt locuri pentru care nu există o cerere reală pe piața muncii, iar absolvenții ajung să lucreze în cu totul alte domenii după finalizarea studiilor. Trebuie eliminate ideile care încă mai circulă: „Fac o facultate ca să am o diplomă”; „Dacă o încep, oricum o termin”; „Nu mă prea interesează domeniul respectiv, nu am o pasiune, nu ştiu ce am să fac atunci când termin facultatea”. Un asemenea tip de atitudine este mai degrabă oglinda unui eşec educaţional.

În concluzie, este necesar un demers coerent, în care să se intersecteze politicile educaționale cu adaptarea legislației ce reglementează învățământul superior la cererea reală de resursă umană calificată. Numai în acest fel se poate ajunge la o creștere a nivelului de performanță în universități.

Share this article with:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>