fotografie © bof.co.ok

Învățământul universitar din România a ajuns într-o situație care impune să redeschidem un subiect sensibil – posibilitatea comasării universităților. Propusă ca măsură în Legea 1/2011, dar mai mult ca o speranţă, fără o metodologie concretă de aplicare, ideea comasării instituțiilor de învățământ superior nu trebuie să fie una pe care să o trecem în plan secund doar pe baza considerentelor politice.

Trăim într-o societate mondială în care competitivitatea în domeniul științei, resursele pentru mediul educațional și în mod special resursa umană a profesorilor devin din ce în ce mai concentrate în nuclee. Asocierile de universități, consorțiile, universitățile multidisciplinare, construcțiile-mamut, cu facultăți în mai multe zone ale unei țări, încep să urce în clasamentele internaționale care validează activitatea științifică, dar și pe cea didactică.

Aproape sigur, unica speranță pentru ca numele unei universități din România să poată fi regăsit în partea superioară a unuia dintre clasamentele internaționale spre care instituțiile de învățământ superior românești privesc cu râvnă este, în acest moment, comasarea. Fiindcă oricum, la cum arată situația astăzi, universitățile din România sunt finanțate într-o manieră discutabilă, punându-se accent pe cantitate, pe numărul de studenți înscriși, și nu pe performanța colectivului academic, pe rata de angajabilitate a absolvenților, pe prestigiul unei instituții de învățământ superior sau pe conexiunea cu mediul de afaceri.

Într-un raport al Comisiei Europene – „Designing stragies for efficient funding of higher education in Europe”, întocmit în 2013, se fundamentează importanța acestor fuziuni, comasări sau colaborări strânse între universități. Raportul scoate în evidență un lucru foarte important – în multe dintre aceste țări, în ciuda inițiativelor individuale ale unor universități mari, de tradiție, aceste fuziuni nu s-ar fi realizat dacă statul nu ar fi intervenit pentru a crea un cadrul legal favorabil care să încurajeze universitățile să facă acest pas. Există cazuri concrete, identificate în raportul respectiv, în care universitățile publice le-au absorbit pe cele private. Mai mult, în țările care au ales să dezvolte mecanisme speciale pentru a sprijini comasarea universităților, au existat inițiative multianuale de finanțare de către ministerele de resort. De exemplu, în Germania „Inițiativa pentru Excelență” oferea aproape 5 miliarde de euro pe o perioadă de zece ani pentru dezvoltarea universităților care aleg să se asocieze, dar și pentru proiecte concrete de cercetare ale acestora, cum ar fi dezvoltarea unor școli doctorale de profil. În Franța „Investiția în viitor” urma cumva șablonul german, oferind 3,5 miliarde de euro și nu răsplătea doar clusterele de cercetare, ci și strategii de dezvoltare ale instituțiilor de învățământ superior, acea excelență mult-invocată și în România, dar pentru care nu există încă instrumente eficiente de identificare.

Să ne imaginăm cum ar arăta o singură Universitate de Timișoara, care să cuprindă și universitatea generalistă, și pe cea tehnică, și pe cea cu profil medical. Sau Universitatea de Iași, în care cea mai veche universitate din țară, Alexandru Ioan Cuza, să reprimească în sânul ei specializările care s-au desprins, în perioada comunistă, în institute – cel tehnic, cel de medicină și cel agronomic. Am ajuns în situația de astăzi și pentru că în perioada comunistă, când în Europa universitățile se dezvoltau într-un ritm galopant, în România, ținute departe de progresul științific din afara granițelor, instituțiile de învățământ superior au fost fărâmițate în mai multe zone ale țării în diverse institute cu profil separat. Ulterior, după 1990, au răsărit, pe lângă universitățile private, unul dintre businessurile cele mai de succes de după Revoluție, și tot felul de universități în localități mici, care au reușit mai degrabă să știrbească din bazinul de recrutare al universităților de tradiție, decât să ofere o alternativă viabilă educațională. Fiindcă universitatea nu e ca o școală generală sau profesională – ea nu trebuie să existe pretutindeni pentru a garanta accesul la educație. Universitatea reprezintă elita învățământului, pentru cei care se specializează într-un domeniu și pregătirea în domeniul studiilor superioare nu face parte din învățământul obligatoriu – trebuie să fie o alegere conștientă a fiecărui student în parte.

Iar Europa ne oferă mai multe exemple din acest punct de vedere. La nivelul anului 2015, BBC nota că de la începutul secolului au avut loc 100 de fuziuni în 47 țări europene, din motive ce țin de scăderea finanțării învățământului superior, nevoia de creștere a notorietății la nivel mondial, de fi mai relevante în a atrage fonduri pentru proiecte de cercetare și de a deveni atractive pentru studenții din afara granițelor țării. Doar în Estonia, în 12 ani, 2000 – 2012, numărul universităților a scăzut de la 41 la 29, exemplul cel mai la îndemână fiind Universitatea din Tallinn, capitala Estoniei, care a integrat opt alte instituții de învățământ superior mai mici. Franța și-a propus să formeze o universitate care să ajungă în primele zece din lume, formând un fel de consorțiu strâns sub numele Universitatea federală Paris-Saclay, care include cunoscuta Ecole Polytechnique, HEC Paris, una dintre cele mai bune școli de business din lume, și Universitatea Paris-Sud. În Germania s-a încercat replicarea modelului de succes oferit de MIT – Karlsruhe University a fuzionat cu Karlsruhe Research Center și au fondat Karlsruhe Institute of Technology. Numărul de studenți al noului format KIT a crescut cu 20% din 2009 și resursele pentru cercetare au crescut cu 50% între 2009 și 2013.

De aceea, mai ales în contextul elaborării unei noi Legi a Educației, comasarea universităților trebuie repusă pe masă pentru a se putea purta o discuție onestă despre posibilitatea ca instituțiile care doresc să facă acest pas să fie sprijinite de către statul român. Fiindcă una dintre cele mai mari probleme ale legii 1/2011 a fost aceea că se impunea, într-o primă fază, comasarea obligatorie în aceeași instituție a universităților de același profil aflate mai aproape de 200 de kilometri, și ulterior oferirea unei finanțări diferențiate pentru cele care aleg să facă acest pas.

Comasarea nu trebuie să fie privită nici ca o pedeapsă, nici ca o forțare. Sunt situații sensibile în cazul fiecărei universități în parte și doar punerea la comun a curriculei educaționale și, în final, a patrimoniului, poate fi un proces de lungă durată. Însă, suntem obligați să oferim un cadru legal care să avantajeze considerabil acele universități care doresc să-și pună laolaltă resursa umană și cea științifică pentru a asigura un învățământ de calitate studenților. Pentru a putea conta la nivel internațional, pentru a putea fi îndemnate să facă acest lucru, trebuie să existe o serie de beneficii – de la finanțare sporită, identificarea unor facilități fiscale, deblocarea permanentă a unor posturi pe domenii cheie, găsirea unui cadru legal prin care universitățile să poată crește din fonduri proprii salariile cadrelor didactice etc.

Trebuie să fim conştienţi că în universitățile din țară, lucru normal de altfel, există suficient de multe orgolii astfel încât un pas de genul acesta să nu se poată face decât dacă există o încurajare clară în direcția comasării susținută de o legislație fermă, la nivel național, și nu de promisiuni. Fiindcă o eventuală comasare va face din mai multe posturi de rector, unul singur, și din 20 de facultăți, câte ar fi în total la acele universități, 12 sau 15.

Însă nici acest lucru nu este obligatoriu, iar gândirea nu trebuie să fie uniformizantă. Un consorțiu strâns legat de universități, o alăturare, o comasare prin absorbție, orice formă prin care resursele instituțiilor de învățământ superior sunt puse laolaltă pentru a forma o singură universitate, poate fi o structură condusă de un board executiv, care să asigure o perioadă de tranziție, de exemplu de cinci ani. Acesta ar trebui să ia decizii într-un modul participativ și să se asigure că, în momentul în care toate mecanismele de funcționare internă s-au reglat și funcționarea în același sistem este una eficientă, se poate organiza un referendum la nivel intern pentru a determina cea mai bună formă de conducere. Acesta pentru că autonomia universitară este un drept care trebuie invocat mereu, nu doar când universitățile sunt lăsate să ia decizii în zonele gri ale legislației care mai are încă lacune în privinţa învățământului superior din România. Orice pact pentru educație care se va discuta trebuia să ia în calcul și oferirea acestei variante universităților care vor ca numele lor să însemne mai mult la nivel european și mondial.

Share this article with:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>